Nothing burdens my soul more than seeing a loved one unhappy, miserable and on the edge of depression. And knowing that my hands are tied and I can’t do anything about it will probably leave a permanent scar on my heart.
I am so so sorry for being a coward cautious and not speaking my mind like I used to… I am here for you anytime you need me, please remember that!
How do you explain your pain? Do you manage to get through to people? I can’t. I can’t explain my pain to the closest people to me, let alone strangers. I realised today that my pain is only mine, mine to bear and no one else’s. Sometimes a lie is a thousand times better than the truth, because the truth hurts everyone, guilty and innocent. Me and him. Me and them. Me and everybody. Today I admitted something I shouldn’t have, ever. It will turn against me and it will hurt like hell. That’s the price you have to pay for being honest. I’ve brought this upon myself so I’ll live with it.
I like white lies, but I love the truth. Shoot me.
A trecut mult, prea mult de cand n-am mai scris. N-as putea spune ca a fost lipsa de inspiratie, dar lipsa de timp a fost cu siguranta. Atat de multe s-au intamplat intr-un timp foarte scurt… mintea mea inca se chinuie sa le puna pe toate cap la cap si sa vada cumva ce urmeaza. S-au incheiat multe capitole, au inceput altele noi. Tara noua, adaptare, doruri felurite. Dezamagiri pe ici colo, unele mai mari, altele mai mici, fiecare un spin acolo in suflet. Mi-am demonstrat pentru a nu stiu cata oara ca daca vreau ceva, obtin. Nu stiu daca e o nevoie a mea intrinseca de a ma autodepasi, de a-mi seta scopuri (care uneori sunt in functie de imprejurari), dar cumva, reusesc de fiecare data sa fac ce-mi propun. Proverbialul noroc al zodiei mele isi spune si el cuvantul, probabil, alaturi de faptul ca mandria mea ranita ma face de cele mai multe ori sa iau masuri drastice, chiar radicale. Nu-mi pare rau, mi s-a demonstrat pentru a mia oara ca tot raul e spre bine.
Asa ca… salutari din Bonnie Scotland, o tara care va ramane pentru totdeauna in inima mea ca fiind un taram feeric, de poveste, care mi-a dat oportunitatea de a-mi face curatenie in ganduri si suflet. Cat e de serioasa curatenia, o sa vad pe parcurs, dar inceputul este promitator.
Iubesc toamna. Ploile ei reci si lungi, culorile ei si mai ales furtunile ei. Imi place partea urata a toamnei, partea intunecata, cea care seamana cu o bucatica din sufletul meu. Iubesc caldura si soarele, dar in aceeasi masura, sau poate chiar un pic mai mult, iubesc toamna si ploaia. In acelasi fel in care iubesc rosu, dar si albastru. Unii ar spune ca e un indicativ al dezechilibrului… al extremelor. Posibil sa aiba dreptate. De unde sa stiu? Stiu ca eu sunt doua persoane intr-una singura. Stiu ca pot sa simt o mie de lucruri deodata, ca pot sa ascult o melodie pe repeat zile intregi, ca pot sa las impresia ca sunt o stanca cand de fapt sunt o epava si invers. Stiu ca sunt rece, dar si calda cu aceeasi persoana, stiu ca sunt inconstanta, stiu ca vreau dar nu stiu ce vreau. Stiu ca sunt dificila, greu de inteles, greu de multumit. Stiu ca vreau mai mult decat am sau decat pot. Dar mai stiu si ca imi plac lucrurile marunte… picaturile de ploaie, vantul, marea, un pahar de Martini… Si mai stiu ceva: stiu ca pot numara pe degetele de la o mana oamenii care ma cunosc cu adevarat si care ma iubesc exact asa cum sunt, inconstanta si instabila, obsedata saptamanal de cate o melodie, omul extremelor. Si pentru asta vreau sa le multumesc oamenilor alora, ca nu e usor sa iubesti un om ca mine. Chapeau!
Spune-mi ca nu sunt nebuna…
Joi. Inca una.
And we run, with a lonely heart…
Ne grabim. Sa simtim, sa iubim, sa vedem, sa auzim.
Don’t blink, you’ll miss it!
Ne ascundem nefericirile si esecurile in alcool, depresii, muzica.
Lift up your head, too late, we’re gone…
Tanjim dupa libertate, dar…
You were never free, and you never realized
Fugim cand dam de greu… insa fugim singuri.
And we run, running in the dark
Ce face un om normal cu ceva care ii dauneaza? Raspuns corect: renunta la lucrul respectiv. Ce face Julika cu un lucru care dauneaza (nu neaparat ei)? Raspuns corect: nu renunta la el, pentru ca e pe principiul “de la ceva tre’ sa ti se traga moartea”. Deci musai tre’ sa renunt la alcool… numai belele face, nemernicul…
“Esti o femeie de care barbatii se sperie, datorita felului tau de a fi si a standardelor tale. Cine vreodata se va putea ridica la nivelul tau?”
S-o iau ca pe un compliment sau…?
Mi-ar placea tare mult sa ma inteleg. Sa-mi dau seama ce imi lipseste… pentru ca in momentul asta simt ca-mi lipseste ceva. Nu stiu ce, n-am nici cea mai vaga idee macar. Incerc sa-mi dau seama, dar fara succes. Ceva nu e cum trebuie. Ceva nu e la locul lui, nu e acolo unde trebuie. E un sentiment ciudat, de oarecare neimplinire, de un lucru care stiu ca e undeva, dar nu unde trebuie. Si mai ciudat e ca sentimentul asta nu e permanent, ci sporadic. Am momente cand simt ca m-am pierdut undeva si mi-e greu sa ma regasesc, sa ma urnesc si sa merg inainte. Parca sunt tot timpul cu doi pasi inapoi si nu pot ajunge la destinatie. Pe care de fapt n-o stiu, pentru ca nu stiu ce vreau. Habar n-am ce-i cu mine, si la propriu si la figurat. As pleca undeva departe, singura si in acelasi timp n-as face-o. As dormi intr-una si in acelasi timp nu vreau sa adorm. E o invalmaseala in capul meu pe care n-o cunosc… Mi-e straina, dar nu cu totul.
Ca de obicei cand sunt in pasa proasta, ascult Nightwish.
“And you… I wish I didn’t feel for you anymore.”
In 3 zile implinim 11 ani de cand ne-am casatorit. O fi mult? O fi putin? Nu stiu sigur. S-au depasit multe obstacole, s-au facut multe compromisuri, s-au iertat multe, de ambele parti. S-au descoperit multe lucruri nebanuite despre celalalt, s-au invatat lectii pretioase. Au fost multe poticneli, unele mai mari, altele mai mici. Au fost multe momente frumoase, au fost multe emotii, au fost multe impliniri, au fost si dezamagiri. In 11 ani m-am transformat in ceva ce imi place, datorita acestei casnicii. Am crescut si am evoluat impreuna, am avut grija unul de celalalt si mai presus de toate am comunicat. Dupa 11 ani si 2 copii frumosi, cand ma uit in urma, nu-mi pare rau de nimic. Sunt fericita si vreau sa raman asa. Stiu ca orice problema s-ar ivi, se va rezolva in doi. Stiu ca orice problema as avea, voi avea sprijin oricand. Stiu ca sunt iubita si mi-e de ajuns.
LA MULTI ANI!
Nu vreau. Sau vreau. De fapt nu stiu prea bine daca vreau. Stiu doar ca nu vreau sa stiu tot ce stiu acum. Vreau sa fiu cu mintea clara, cum eram odata. Nu-mi plac surprizele, cu atat mai putin alea neplacute. Cand ceva devine prea complicat, am tendinta sa fug. Doar ca acum nu pot… Cuvintele sunt cele mai de temut arme ale unui om. Folosite gresit, pot provoca dezastre de proportii.
I wish I were far far away… walking in the air.
Me and my twisted mind 